„Nu am altă soluție”, mi-a răspuns el. Tocmai îl întrebasem dacă mai crede în coexistența dintre Israel și Palestina, care urmează să fie creată, iar acest fost ministru palestinian, veteran al negocierilor de pace, a pus repede capăt discuției, iritat că se mai pot pune astfel de întrebări.

Dacă a fost prezent vinerea trecută la această zi dedicată soluției celor două state, organizată de Ministerul Afacerilor Externe al Franței, este pentru că trebuie să insistăm, împotriva tuturor obstacolelor, împotriva bombelor și rachetelor, că pacea trece în mod obligatoriu prin recunoașterea reciprocă a Palestinei și a Israelului, pentru că altfel ce se va întâmpla?

Palestinienii îi vor arunca pe israelieni în mare?

Israelienii îi expulzează pe palestinieni spre Egipt, Liban, Siria și Iordania?

Unul dintre aceste două popoare îl masacrează pe celălalt până la ultimul om, într-un adevărat genocid?

Din fericire, niciunul dintre aceste scenarii nu este credibil. Toate ar fi detestabile și, deși ideea unui stat bi-național poate părea seducătoare, ea este pur și simplu nerealistă, întrucât palestinienii țin la un stat național la fel de mult ca și israelienii.

Soluția cu două state este singura. Nu există alta și acesta este primul dintre motivele pentru care ea reapare astăzi, mult prea lent, dar sigur. Hamas a crezut că o va torpila cu 7 octombrie. Dreapta și extrema dreaptă israeliene au sperat să o facă să fie uitată, chiar și posibilitatea ei, zdrobind Gaza sub bombe și terorizând Cisiordania, dar nimic nu a funcționat.

Această soluție, în care atât de puțini oameni mai voiau să creadă cu puțin timp în urmă, este pe cale să unească noi militanți pentru pace, atât israelieni, cât și palestinieni. Cu Franța în frunte, tot mai multe state o pun din nou în prim-plan, iar al doilea motiv pentru care asistăm astăzi la renașterea acestei utopii este că barbaria nu a dus decât la un impas.

Masacrul planificat de Hamas nu a redat nici forță, nici elan mișcării naționale palestiniene, ci, dimpotrivă, a aruncat sute de mii de familii în disperarea unei orori fără nume, iar care este, de cealaltă parte, bilanțul lui Benjamin Netanyahu?

El crezuse că va putea profita de 7 octombrie pentru a elimina Hamasul pentru totdeauna, a pune din nou mâna pe Gaza, a înfrânge aliații Iranului și a răsturna regimul acestuia, dar Hamasul și Hezbollahul supraviețuiesc slăbirii lor, acest război pe care Donald Trump crezuse că îl va câștiga printr-o singură lovitură nu a reușit să învingă regimul iranian, iar imaginea internațională a Israelului s-a degradat profund.

Benjamin Netanyahu nu a fost un strateg mai bun decât Hamas, iar ce poate face acum Israelul cu locuitorii din Gaza, uitați și lipsiți de orice, într-un câmp de ruine invadat de șobolani? Ar putea oare să-i transforme într-adevăr în cameriste și salvamari pe Riviera lui Donald Trump? A pune întrebarea înseamnă a-i răspunde, și ce pot face teroriștii de extremă dreapta israelieni cu țăranii din Cisiordania pe care ar dori atât de mult să-i alunge de pe pământurile lor?

Nu au nici cea mai mică idee, și astfel, roșii de sânge, păstorii răi ai acestor două popoare nu mai au nimic să le ofere. Nu mai sunt decât o comunitate falimentară, în timp ce alegerile israeliene și palestiniene din lunile următoare vor aduce la conducere noi figuri care vor trebui să facă față eșecului extremismelor și să încerce să iasă din această situație, încercând în curând să redeschidă căile păcii.

Israelieni și palestinieni, bărbații și femeile de bună credință pe care Franța tocmai i-a reunit în jurul sloganului „Două popoare, două state, un viitor” nu sunt astăzi decât o mână de utopici, dar de partea lor se află realismul. Pe ei trebuie să-i încurajăm. Lor trebuie să li se acorde sprijin internațional și, în primul rând, cel al Europei, primul partener comercial al Israelului și principalul susținător financiar al Autorității Palestiniene.

Fotografie: Musa Alzanoun @Pexels